Grija Dasein-ului ca Fiinţă intra-mundană
Abstract
Problema ce genereaza dezbateri în această lucrare este reprezentată de grija Dasein-ului sub ipostazele Fiinţei, “uitării de Sine” şi reîntoarcerii către “Sinele autentic”. Prin metoda fenomenologică am analizat “căderea” Dasein-ului în lumea ne-autentica, pe care a creat-o ca şi cadru pentru materializarea posibilităţilor de “a fi” ale Fiinţei. Fenomenul de grijă survine o dată cu starea de angoasă prin care Dasein-ul părăseşte “realitatea” intra-mundană ne-autentică şi se reîntoarce către “adevărul” originar. Concluzia la care am ajuns deschide noi arii de dezbateri, generând polemici în ceea ce priveşte cele două perspective ale Dasein-ului privind subzistenţa şi moartea Fiinţei.
Grija provenită din căderea Dasein-ului din condiţia sa originară în lumea impersonalului “Se”, starea de “Angoasă” a Fiinţei.
Dasein-ul, ca fiinţare a Fiinţei, este proiectat de către Heidegger, în lucrarea sa “Fiinţă şi Timp”, sub forma unui concept “de la sine înţeles”, care generează lumea impersonală a Fiinţei. Prin termenul de Dasein descoperim ce este “este-le” Fiinţei, pornind de la “Sinele – autentic”, originar, de la posibilitatea de “a fi sau a nu fi”. Dasein-ul este determinat în general, prin acel “de-fiecare-data-al-meu”, astfel are tendinţa conform propriului mod-de-a-fi, să-şi înţeleagă Fiinţa, pornind de la aceea fiinţare la care el se raportează, adică lumea. Pentru a putea “fi”, Fiinţa are nevoie de un cadru de exprimare a posibilităţilor sale, mai precis de “lumea Sinelui ne-autentic”.“Doar Dasein-ul însuşi e cel care îşi hotărăşte de fiecare dată existenţa, fie prin surprinderea acestor posibilităţi, fie prin neluarea lor în seamă.” [1] Dasein-ul atotputernic, atotştiutor al Sinelui –autentic se refugiază în Sinele ne-autentic al Fiinţei, fugind de el însuşi, căzând în “faptul-de-a-fi-în-lume”. Prin cădere Dasein-ul devine subjugat percepţiei sociale generale a umanităţii. Dasein-ul se pierde în cotidianitate, se lăsa manipulat de propria sa creaţie, de Sinele ne-autentic, identificat cu grija alegerii aparent impersonale a posibilităţii de “a fi”. Firea Dasein-ului se „dezveleşte” (enthullt sich) ca Grijă. Grija are o structură[2] complexă, cu trei momente: existenţialitatea (Sich-vorweg-sein), facticitatea (Schon-sein-in-einer-Welt) şi decăderea (Sein-bei...).
Dasein-ul se contopeşte cu lumea ne-autentica şi singura stare care îl poate sustrage din această “uitare de sine” este starea de „angoasă”, starea de revelare a Sinelui –autentic. Prin angoasă el fuge de propria lui fire, asumându-şi posibilitatea extremă a condiţiei umane, care este moartea. Fuga Dasein-ului reprezintă frica „reîntoarcerii către sine”, către absolut, care reprezintă totul, unicul, infinitul, şi în acelaşi timp nimicul, caracterizat de singurătate. „Ce mai poate fi Dasein-ul „în sine”, rupt de lume, el singur în izolare după ce a fost definit ca posibilitate ?”[3]. Heidegger afirmă că ceea ce îi rămâne fiinţării pentru o astfel de situaţie limită este libertatea de a se alege şi sesiza pe sine. Angoasa se angoasează de faptul-de-a-fi-în-lume, ea deschide lumea ca lume autentică, veritabilă. Stranietatea care provine din angoasă, este încărcată cu o doză ridicată de disconfort, generând sentimentul „de-a-nu-te-afla-acasă”. Această stranietate îl urmăreşte constant pe Dasein şi ameninţă starea sa cotidiană de pierdere în impersonalul „Se”.
Dasein-ul, în calitatea sa de „fapt-de-a-fi-în-lume”, se află întotdeauna în preajma lumii de care este preocupat, prin structura fundamentală a acestuia de grijă. Grija este Fiinţa Dasein-ului, şi prin ea se protejează „căderea” în lumea impersonalului „Se” şi „uitarea de sine” a conştiinţei. Dasein-ul este pură raportare la lume, dar raportându-se astfel, el rămâne în sine, deoarece lumea nu este în afara sa, ci face parte din el însuşi, ca o „structură” a sa, ea este existenţialul din structura fundamentală a existenţei. Omul percepe mai întâi în mod inautentic, fiind îndeosebi preocupat de fiinţările lumii decât de propria sa Fiinţă. Însă, el poate fi şi autentic dacă obiectele preocupărilor sale dispar, astfel dând tonalitate angoasei. Inautenticitatea are ca fundament autenticitatea posibilă. Fie că există în mod autentic sau in-autentic, lumea face parte din Dasein, existenţa este întotdeauna factică. Facticitatea reprezintă faptul că omul este proiectat către posibilităţile sale, dependent de „destinul” său, de felul de a fi al lucrurilor pe care le întâlneşte în lume, faptul că se înţelege pe sine plecând de la propria lume. Lumea trebuie înţeleasă ca existenţial, ea este o caracteristică a Dasein-ului. „Grija” reprezintă a –fi –în –lume. În momentul în care ne reprezentăm lumea, ceilalţi sunt şi ei prezenţi, faptul-de-a-salaslui-în este fapt-de-a-fi-laolalta cu ceilalţi. Prin „faptul-de-a-salaslui-în”, înţelegem ceva cu care suntem familiari, acel ceva în preajma căruia se concentrează preocuparea mea. O dată căzut, Dasein-ul se refugiază în grija pentru celălalt. Grijă este fundamentul voinţei şi al dorinţei. Voinţa aflată sub dominaţia impersonalului „Se” modifică Fiinţa. Astfel, în funcţie de posibilităţi, Fiinţa se manifestă ca simplu fapt-de-a-dori. Faptul-de-a-dori presupune ontologic grijă[4].
Grija Dasein-ului în lumea proiectată ca realitate şi starea lui de deschidere şi Adevăr
În lumea ne-autentică, Fiinţa capătă sensul de realitate. Realitatea reprezintă un atribut al Fiinţei intra-mundane. Realul nu poate fi des-coperit decât în cadrul lumii, realitatea îşi are temeiul în Fiinţa Dasein-ului, ea nu poate exista decât atât vreme cât există Dasein-ul. Realitatea se fundamentează pe fiinţarea mundaneitatii în sfera Dasein-ului şi trebuie privită ca certitudine a posibilităţilor de a fi ale Fiinţei, în această lume. În acest fel lumea însăşi va căpăta o realitate proprie. Orice exemplificare a realităţii devine o realitate. Ipostazele lumii sunt moduri de reprezentare ale realităţii în conştiinţa proprie a Fiinţei. Nu ne putem raporta la realitate decât atunci când luăm ca reper existenţialitatea, parcurgând astfel analiza factică a conştiinţei sau a vieţii. Substanţa omului este existenţa. Problema fundamentală a realităţii este, cum poate fi dovedită în perspectiva fiinţării, şi dacă este nevoie să fie dovedită, ea existând „de la sine înţeleasă” prin însăşi autenticitatea conferită de fiinţare?!.„Conştiinţa realităţii” este ea însăşi un mod al faptului-de-a-fi-în-lume. Prin decădere Dasein-ul îşi crează propria realitate, adică un mod al lui de a-fi-în, după care omul, „locuieşte aproape de” lucruri şi este familiar lor, considerându-se pe el însuşi un lucru asemănător celorlalte, un simplu subzistent. Fiinţa îşi crează o zonă de confort în lumea ne-autentica, datorită familiarizării cu aceasta, şi o apară cu desăvârşire.
„Adevărul” în sensul cel mai originar este starea de deschidere a Dasein-ului, căreia îi aparţine starea de des-coperire[5] a fiinţării intra-mundane. Dasein-ul este deopotrivă de originar atât în adevăr cât şi în neadevăr. Adevăr există numai în măsura în care, şi atât timp cât există Dasein. Grija Dasein-ului este de a nu-şi dezvălui „adevărul”, prin camuflarea acestuia dincolo de percepţia realităţii intra-mundane, prin crearea de alte posibilităţi aparente ale adevărului. Adevărul originar este însuşi Dasein-ul, ca sine autentic, care-şi dezvăluie frica de el însuşi, frica de singurătate şi grija de a nu se întoarce către sine. Prin gradul de deschidere al Dasein-ului către el însuşi, se dezvăluie adevărul originar, prin grija ca fapt-de-a-fi-înaintea-lui-însuşi. „Dasein-ul fiind prin esenţa sa, supus căderii, este, potrivit constituţiei sale de Fiinţă, în „ne-adevăr””[6]. Dasein-ul se exprimă, prin vorbire, enunţ. Enunţul comunică fiinţarea în măsura în care ea a fost des-coperită. Odată ce enunţul a fost exprimat prin vorbire, starea de des-coperire a fiinţării se deplasează către felul de a fi al fiinţării – la îndemână, intra-mundane. „Adevărul” cel mai originar este „locul enunţului” şi condiţia ontologică de posibilitate pentru ca enunţurile să poată fi adevărate sau false. Adevărul aparţine Dasein-ului, şi se regăseşte întru Dasein. „De ce trebuie noi să presupunem că există adevăr?”: Ce înseamnă „a presupune”?; Ce înseamnă „a trebui”?; Ce semnifică „noi”? Şi Ce înseamnă „există adevăr”? Noi nu presupunem adevărul ca „a fi” „deasupra noastră”, sau „în afară”, însă, „noi”, ca fiinţări ale „felul-nostru-de-a-fi”, suntem „în adevăr”. Fiinţa poate exista doar în măsura în care există adevăr”[7].
Concluzii
Prin cercertarea prezentă am ajuns la următoarele concluzii, ce aprobă, contestă sau pun sub semnul întrebării, problema Fiinţei Dasein-ului ca Grijă. Dasein-ul ca şi „sine autentic” se identifică cu propriile sale creaţii, lumea şi Fiinţa intra-mundană, uitând că ele sunt doar creaţii şi conferindu-le autenticitatea unei realităţi de sine stătătoare. Astfel, „ceea ce este de la sine înţeles” al Dasein-ului, intră într-un conflict ontologic cu „ceea ce este de la sine înţeles” al lumii aparent impersonale. Grija Dasein-ului provine din frica de a se „reîntoarce către sine”, către Sinele absolut, atotputernic, unic, spaţial, singur, care nu mai poate evolua. Dasein-ul a căzut în propria lui creaţie şi s-a contopit cu ea, a căzut în „uitarea de sine”, transferând Fiinţei şi lumii ne-autentice „ceea ce este de la sine înţeles”. Singura stare posibilă de a-l scoate pe Dasein din contopirea cu lumea ne-autentica, este angoasa şi posibilitatea supremă a Fiinţei ce este „moartea”. În acest caz moartea este reîntoarcere către sine şi de aici survine grija morţii pentru Sinele autentic. Dar, dacă noi nu suntem conştienţi când ne naştem şi aflăm acest lucru prin intermediul celorlalţi, cum putem admite că există moarte? Naşterea este o posibilitate la fel ca şi moartea. Eliminând aceste posibilităţi nu ne rămâne decât „acum-ul”, este singura certitudine pe care o avem. Numai într-o conştiinţă poate exista viaţă şi moarte. Renunţarea de Sine şi contopirea cu Fiinţa Dasein-ului generează o altă grijă vis a vis de moartea Fiinţei. Dar, dacă moartea este o posibilitate, şi prin autenticitatea pe care a dobândit-o Fiinţa, îl poate înlocui pe Dasein făcându-l să-şi piardă esenţă şi să capete o nouă condiţie care să-i restrângă limitele sferei de cunoaştere la conştiinţa proprie Fiinţei şi la lumea ne-autentică?!... Fiinţa îşi capătă autenticitatea datorită contopirii cu Dasein-ul şi „uitării de Sine” a acestuia, prin conştiinţa proprie pe care şi-a creat-o Sinele ne-autentic în sfera conştiinţei Sinelui autentic. Dar, dacă ceea ce este creat aspiră la ceea ce este „de la sine înţeles”, eliminând esenţa absolută a creatorului prin „uitarea de sine”?!...
Bibliografie:
Biemel Walter – Heidegger; Editura: Humanitas; Bucureşti – 2006;
Heidegger Martin Fiinţă şi Timp; Editura: Humanitas; Bucureşti, 2003
Heidegger Martin – Problemele Fundamentale ale Fenomenologiei; Editura: Humanitas; Bucureşti – 2006;
Grădinaru Mihail– Heidegger – Drumul către depăşirea metafizicii; Editura: Septentrion; Iaşi – 1993;
[2] Existențialitatea (proiectarea) – Dasein-ul nu este, ci are de a fi. Dasein-ul se confruntă astfel de fiecare dată cu o posibilitate a sa de a fi. El este liber pentru putința sa de a fi cea mai proprie. Dasein-ul este de fiecare dată deja înaintea lui însuși. Facticitate (aruncarea) – Dasein-ul functionează ca proiect, dar ca proiect aflat deja într-o lume. Aceasta lume nu el a ales-o, drept care faptul-de-a-fi-liber pentru o posibilitate sau alta este conditionat factic, e conditionat de înseși coordonatele lumii în care el este obligat să se miște. În libera mea proiectare, eu compun cu condițiie mele factice. Existențialitatea este determinată de facticitate. Faptul-de-a-fi-cazut (aflare-în-preajmă) – Eu nu sunt doar o putință aruncată în genere, ci întotdeauna una contopită cu lumea preocupărilor mele. Eu sunt tot timpul în-preajma fiiințării-la-îndemană intra-mundane, în-preajma ființării de care sunt preocupat ca grijă.
[3] Grădinaru Mihail – Heidegger- Drumul catre depașirea metafizicii; Editura: Septentrion ; Iași – 1993; pag. 111
[4] Explicarea de sine a Dasein-ului ca grijă a fost consemnată într-o veche fabulă. „Odată, când grija trecea peste un râu, văzu niște lut; căzând pe gânduri, luă o bucată din acel lut și începu să-i dea chip. În timp ce se gândea la ceea ce crease, Jupiter trecu pe acolo. Grija îl rugă să pună duh în bucata de lut, care prinsese chip. Jupiter se învoi bucuros. Însă când ea voi să-i dea făpturii numele ei, Jupiter se împotrivi și ceru ca aceleia, sa i se dea numele lui. Pe când Grija și Jupiter se sfădeau în privința numelui, apăru și Pământul (Tellus), dorind ca fapturii să-i fie dat numele lui, de vreme ce el era cel ce-i împrumuta-se o bucată din trupul lui. Cei prinsi în ceartă îi cerură lui Saturn sa le fie judecator. Iar Saturn le aduse la cunoștință aceasta hotarare ce parea cât se poate de dreaptă: <<Tu , Jupiter, deoarece i-ai dat duhul, îl vei primi înapoi la moartea ei; tu, Pământule, deoarece i-ai daruit trupul, îl vei primi pe acesta înapoi. Însa deoarece Grija, e cea care, prima, a dat chip acestei făpturi, se cuvine ca, atâta vreme cât ea trăiește, grija să o stăpânească. Iar în privința numelui, deoarece el este pricina sfadei voastre, se cuvine ca faptura aceasta, să se cheme Homo, devreme ce este facută din Humus (Pământ).>>” – pag. 268, Martin Heidegger – Ființa și Timp, Editura- Humanitas, București, 2003
[5] “Definiția” adevarului ca stare de des-coperire și ca fapt-de-fi-des-coperitor nu este, de asemenea, o simpla lamurire a unui cuvânt, ci ea se naște din analiza acelor compotamente ale Dasein-ului, pe care , în primă instanță, obișnuim să le numim “adevărate”. Faptul-de-a-fi-adevărat ca fapt-de-a-fi-des-coperitor este un mod de a fi al Dasein-ului . Ceea ce face cu putință această descoperire însăși trebuie în chip necesar să fie numit “adevărat” într-un sens care este încă și mai aproape de origini. Abia fundamentele existențial-ontologice ale des-coperirii înseși ne arată fenomenul adevarului în forma lui cea mai originară. Des-coperirea este un mod de a fi al faptului-de-a-fi-în lume. – pag. 293 - Martin Heidegger – Ființa și Timp, Editura-Humanitas, București, 2003
