Opera de arta si forma de limbaj
Din cele mai vechi timpuri omul s-a identificat cu un creator de proiecţii vizuale sub formă de imagini. De la originile artei reprezentate de picturile rupestre realizate în peşterile în care îşi avea habitatul omul paleolitic şi continuând în prezent cu arta contemporană, artele vizuale au realizat un progres continuu spre materializarea trăirilor, sentimentelor şi experienţelor oamenilor, cât mai complex posibil şi cat mai atipic cu putinţă, vizavi de realitatea conştientă fizică, sub forma unor simboluri vizuale specifice fiecarui artist şi fiecarui curent artistic în parte. Artistul realizează un limbaj vizual pe care îl transpune în creaţie sub forma unei expresii codificate ce făureşte o simbioză între receptor şi lucrare. Această simbioză generează o reacţie de răspuns din partea privitorului, care poate fi definită ca o percepţie vizuală subiectivă asupra lucrarii artistice. Artele vizuale pot fi considerate un limbaj codificat.
Prezenta lucrare, surprinde diferite concepte si reprezentari artistice. O problemă îndelung dezbătută are ca prim subiect percepţia receptorului şi limitele acestuia , aflat în faţa unei lucrări de artă. Mi-am propus să abordez acest subiect considerând cu adevarat important mesajul pe care îl transmite o lucrare şi felul în care acesta este consumat de către privitor. Este greu să înţelegi o opera de artă , să extragi din ea forma si esenţa ei , astfel încât să citeşti exact ceea ce artistul a dorit să sublinieze. Între privitor şi obiectele de artă , se află limitele impuse de capacitatea de a percepe. Aceste limite îl vor impiedica pe privitor să gandească liber şi să facă abstracţie de prejudecăţile sale şi să se identifice cu autorul , să trăiască experienţa acestuia prin intermediul lucrării. Receptorul îşi va pune deseori întrebarea “de ce asa şi nu altfel?” sau celebra întrebare pe care am întalnit-o mereu “oare ce vrea sa reprezinte?”. De multe ori aceste întrebări sunt întâmpinate atunci când observatorul nostru se întalneşte cu forme , linii , efecte şi compoziţii, pentru care nu poate găsi o direcţie către ceva deja cunoscut. Percepţia noastră despre lume privind capacitatea senzorială este deseori considerată ca un element întrutotul natural şi de la sine înteles. În opera de artă trebuie să existe un semn şi un cod bine descifrabil pentru a sensibiliza privitorul şi a-i transmite exact mesajul dorit.
Conform lui Pierre Francastel corespondenţa dintre semn şi sens trebuie realizată în mai multe etape şi nu în mod direct, deoarece sensul estetic derivă din modul de concepere codificat al limbajului sistemului de semne. În acelasi timp conexiunea intrinsecă între semn şi realitate este influenţată în mod direct şi indirect de percepţiile diferite ale interlocutorilor, de interpretările complexe ale fiecărui subconştient în parte. Semnul şi sistemul de semne nu corespunde cu însuşirile fizice şi materiale ale lucrului, deşi este fix si unic, semnul se identifică mai degrabă cu trăirile şi spiritul subiectului.
“Evident , corespondenţa semn- sens este greu de făcut direct, pentru că sensul estetic rezultă din modul de compunere al sistemului de semne după cum corespondenţa semn- realitate este la randul ei dublu ambiguă : în primul rând, deşi e fix si unic, semnul ca atare nu corespunde cu lucrul, în al doilea rând , alteritatea lor creşte datorită interpretării multiple şi mobile pe care o poate dobândi.” ( Pierre Francastel).
Deşi arta a fost de-a lungul istoriei, este, şi va fi catalogată sub auspiciul direcţiilor generale aparţinând curentelor artistice, codul estetic, sub formă de sistem de descifrare al operei de artă,este specific fiecarei creaţii în parte, este unic. Fiecare interpretare critică poate evidenţia doar una sau mai multe perspective asupra limbajului artistic surprins de sistemul codificat al creaţiei, însă aceste perspective sunt parţial limitate de experienţa, cunoştinţele şi credinţele interlocutorului. Braque susţinea că pictorul nu imită natura, nu încearcă să reproducă o anecdotă ci, dimpotrivă încearca să se pună la unison cu ea, spunea că pictorul gandeşte în forme şi culori. Actul artistic individual este unic şi nu poate fi decât influenţat de percepţia condiţionată de societate, de conştiinţa colectivă,de curentul artistic al epocii, de ideologia, credinţele şi cunoştinţele societăţii contemporane.Ochiul nu poate realiza conştient faptul că subconştientul înmagazinează toate informaţiile susţinute de realităţile societătii, care intervine direct si indirect în procesul creativ si în acelaşi timp în percepţia receptorului. Acesta este motivul pentru care artiştii, cu precădere pictorii sunt acuzaţi ca deformează, că distorsionează realitatea fizică şi materială.
Între privitor şi obiectele de artă , se află limitele impuse de capacitatea de a percepe. Artistul nu face decât să se inspire din natura şi să transpună în opera sa doar ceea ce simte,vede, aude şi gândeşte. Artistul nu este decât o formă de creaţie a naturii care la rândul lui are puterea de a crea prin intermediul naturii. Un fapt cu adevarat important este că ar putea exista ideea că tot ceea ce poate fi vizibil,să fie doar o proiecţie a minţii noastre ce poate fi percepută doar optic şi simţită prin intermediul forţelor care ne stimulează. Fiecare individ în parte îşi crează propria realitate. Mărind aria de întelegere, luăm ca exemplu, situaţia unui individ creat de natură cu incapacitatea de a vedea. În această conjunctură, natura va avea o altă însemnatate, ea va căpăta noi forme şi se va materializa în ceea ce mintea individului va putea reproduce. Realitatea este relativă pentru fiecare artist şi pentru fiecare om în parte.
Prin schimbarea, chiar şi periodică sau efemeră a percepţiei asupra naturii şi asupra creaţiei, omul poate recrea realitatea, poate schimba trăirile înmagazinate în spiritul artei creatoare, poate nuanţa contemplarea unor forme aparent statice, care pot prinde viaţă şi culoare, care pot modifica iluzia optică. În acelaşi timp artistul poate înmagazina în opera sa un mesaj ascuns care indubitabil va fi receptat de subconştientul receptorului, dar care va scăpa acţiunii conştientului, realizând astfel manipularea percepţiei privitorului, inducerea unei stări, unor credinţe sau a unor cunoştinţe benefice sau dăunătoare. Creierul de multe ori poate distorsiona trăirile spiritului şi poate crea un conflict între intuiţie, şi intelect. Arta vizuală metamorfozată în imagini intră în conexiune cu spiritul însă este ghidată de intelect, care, de cele mai multe ori distorsionează percepţia, mesajul şi sensul estetic al lucrării artistice.
