Naşterea tragediei
Friedrich Nietzsche
Abstract
Nitzsche argumentează faptul că
tragedia antică greacă a fost cea mai înaltă formă a artei, datorită mixturii
celor două elemente componente, apolinic şi dionisiac, care se contopesc
într-un tot unitar permiţându-i
spectatorului să experimenteze întregul spectru al condiţiei umane. Elementul
dionisiac se regăsea în corul muzical, în timp ce elementul apolinic se
deosebea în dialogul care înfăptuia simbolismul revelaţiei dionisiace. În
principiu abstractul dionisiac prindea formă prin spiritual apolinic.
Premergătoare tragediei antice a fost arta plastică a sculpturii care surprindea
reprezentarea apolinică a lumii. După timpul lui Eschyl şi Sofocle a fost o era în care tragedia a murit sub
influenţa scriitorilor, poeţilor precum Euripide şi a conceptului omului
teoretic rezultat de Socrate. Nitzsche concluzionează că renaşterea tragediei
poate fi posibilă prin rebalansarea apolinicului cu dionisiacul în arta modernă
prin operele lui Richard Wagner. Prezenta lucrare este o recenzie la lucrarea
de referință a lui Friedrich Nietzsche, Nașterea tragediei. Voi analiza
întreaga lucrare, punctând cele mai importante aspecte ale operei și ajungând
la concluziile pe care le-am extras în urma acestui studiu.
Grecii
antici îşi exprimau teoriile ezoterice prin sculptură, în figurile zeilor pe
care-i slăveau. Tragedia antică ia naştere printr-un miracol metafizic al “voinţei” eline, care face ca pornirile
apolinice şi dionisiace, care se aflau în contrast, să se contopească într-o
operă de artă atotcuprinzătoare. Cele două zeităţi ale artei Apollo[1]
şi Dionysos[2]
simbolizează contrastul dintre artele plastice (poezia, sculptura) şi neplastice (muzica), între vis şi beţie.
(...)
“cea mai reală iluzie a omului i se dezvăluie în vis: toată arta poetică nu
este decât o tălmăcire a visurilor adevărate”.[3]
Conform
lui Nietzsche, omul cu spirit filosofic priveşte dincolo de aparența realităţii
perceptibile şi simte sursa ascunsă a tot ceea ce este. În acelaşi mod, omul cu
simţ artistic percepe “atot -
înţelegerea” ca şi întreaga “comedie
divină” a vieţii cu infernul ei. Chiar dacă acesta conştientizează că totul
este aparenţă, iluzie, el participă cu toată fiinţa sa la scena visului. Apollo
zeul prevestitor, stăpâneşte iluzia lumii intrinsece a visului. Apollo întruchipează
frumuseţea, lumina şi perfecţiunea. Toate însuşirile lui Apollo înmagazinează
înţelepciunea aparenţelor care subjugă omul prin “principium individuationis”. [4]
Atunci când “principium individuationis”
este încălcat omul este cuprins de groază, simţindu-se înşelat de iluzie, dar
în acelaşi timp, din străfundul său şi al naturii se naşte extazul, esenţa
dionisiacului, prin analogie cu beţia. Dionisiacul conduce spre totală uitare
şi renunţare la sine. Prin vraja dionisiacului se restabileşte unitatea dintre
om şi semenii săi, în acelaşi timp cu unitatea dintre om şi natură. Totul se
învârte în jurul misteriosului “Unic -
originar”. Omul se transformă din artist în operă de artă şi se manifestă
prin cântec şi dans. Apolinicul şi Dionisiacul sunt puteri artistice care
izvorăsc din natură, artistul fiind un imitator al acesteia.“(...) să-i calificăm pe greci, când visează, drept Homer, iar pe
Homer drept un grec cufundat în vis; aceasta într-un sens mai profund decât ar
face-o omul modern asemuindu-se cu Shakespeare în visurile sale”.[5]
Conştiinţa
apolinică a omului este o aparenţă ce ascunde lumea dionisiacă. Grecii
cunoşteau suferinţa şi durerea existenţei perceptibile şi se simţeau îngroziţi
atunci când trebuiau să dea piept cu ea. O veche legendă îl surprinde pe
înţeleptul Silen însoţitorul lui Dionysos spunându-i regelui Midas: “Neam netrebnic şi muritor, fiu al
hazardului şi al trudei, de ce mă sileşti să-ţi spun ceea ce nu e bine pentru
tine să auzi? Ceea ce e binele supreme, îţi este inaccesibil: a nu te fi
născut, a nu fi, a fi nimic. Binele imediat următor ar fi pentru tine... să
mori curând!”[6].
Pentru
a putea accepta realitatea grecii au fost nevoiţi să-şi creeze zeii sub forma
lumii olimpice a perfecţiunii şi fericirii apolinice. Pentru greci: “cel mai mai mare rău e să moară curând,
iar răul următor este că odată şi odată trebuie să moară.”[7] Viaţa
apolinica a omului îl identifică pe acesta cu existenţa. Dacă facem abstracţie
de propria noastră existenţă precum şi de realitatea empirică a lumii, vom
surprinde esenţa reală – “Unitatea
primordială ce suferă în veci şi veşnic se contrazice”[8] –
iar visul va fi transpus sub forma “aparenţei,
aparenței”. Lumea apolinică a frumuseţii, surprinde prin cele mai bogate
simboluri artistice, înfiorătoarea înţelepciune a lui Silen. Apollo evidenţiază
necesitatea lumii chinurilor şi hiperbolizează noţiunea de principiu
individuationis unde se realizează “mântuirea
prin aparenţă”. Spiritual Dionisiac îi
dezvăluia elinului fundamentul ascuns al cunoaşterii şi suferinţei pe care se
înălţa întreaga lui existenţă. Poetul liric apare în tragedia antică, ca un
artist dionisiac contopit cu "Unicul
– primordial", ce
reproduce imaginea acestuia reprezentat prin muzică. Cunoaşterea geniului liric
se depărtează de artistul plastic şi epic, prin contemplaţia pură a imaginilor
muzicii dionisiace care exprimă durerea primordială şi ecoul ei primordial. “În cânt şi în starea sufletească lirică,
actul volitiv (interesul personal al scopurilor) şi contemplaţia pură a
mediului înconjurător se îmbină în chip minunat.”[9] Nietzsche
consideră că omul nu este creatorul lumii artelor “această comedie a artei nu se joacă pentru noi”, însă omul este
operă de artă ca fenomen estetic. Esenţa primordială a artei se dezvoltă
geniului artistic, în momentul creaţiei atunci când aceasta se uneşte cu
artistul absolut.
Arhiloc[10]
a introdus cântecul popular în literatură ca oglindă muzicală a lumii.
Spiritual muzicii precede poezia lirică, generând metaforele şi conceptele prin
care aceasta se exprimă. În acelaşi timp muzica se ridică dincolo de orice
aparenţă. Tragedia antică s-a născut din corul tragic al satirilor. Corul
tragediei primitive transcede unei stări naturale închipuite şi cuprinde ființe
naturale închipuite. Efectul stării dionisiace înlătura abisul dintre oameni
din perspectiva societăţii şi a statului realizând unitatea veşnică, absolută a
unui tot unitar, împreună cu natura. Prin uitarea de sine vraja dionisiacă
identifică spectatorul cu scena tragică dincolo de limitele realităţii. În
momentul trezirii din letargie atunci când realitatea cotidiană reapare în
conştiinţă, în sufletul elinului apare un sentiment de negare a voinţei şi
dezgust. Adevărata morală a lui Hamlet:
“cunoaşterea ucide acţiunea; pentru a trece la fapte trebuie să fii învăluit în
iluzie”[11].
Arta
apare mântuitoare asupra chinului existent prin reprezentări precum sublimul şi
comicul. Corul format din satiri reprezenta salvarea grecilor. Satirul era
considerat o fiinţă divină. Satirul[12]
exprimă relaţia primordială dintre adevărul absolut şi aparenţa sa. Spectatorul
se identifică şi se metamorfozează prin auto – oglindire cu satirii dionisiaci.
“Pentru poetul autentic, metafora nu e o
figură retorică ci o imagine ce-i pluteşte în faţa ochilor luând locul unei
noţiuni”[13],
astfel geniul lui Homer ştia să vadă mult mai bine decât ceilalţi poeţi. În
cadrul corului dionisiac se realizează o: “abdicare
a individului ce se transpune într-o altă personalitate”.[14]
Drama
se naşte din tragedie, din corul satiric. Factorul apolinic sileşte natura să
ne dezvăluie tainele ei prin fapte nefireşti. Mitul lui Prometeu, creaţia lui
Eschyl, generează prima problemă filosofică dintre om şi Dumnezeu, prin faptul
că omul dispunea liber de foc, împotriva naturii divine. Omenirea îşi cucereşte
idealul printr-o nelegiuire iar zeii ofensaţi sunt siliţi să pedepsească neamul
omenesc care acceptă consecinţele faptei sale nefireşti. Dubla esenţă totodată
dionisiacă şi apolinică ar putea fi exprimată astfel: “tot ce există e drept şi nedrept şi, în ambele cazuri, perfect
justificat”.[15]
Până la Euripide tragedia greacă avea un singur erou tragic Dionysos. Euripide
a adus spectatorul pe scena facându-l să-și contemple alter –ego-ul dintr-o altă perspectivă. Țelul spre care tindea
poetul era a întemeia drama prin eliminarea elementului dionisiac originar și
atotputernic, transformând tragedia pe
baza artei și a concepției ne-dionisiace. Se revine prin arta epic
apolinică , la mântuirea prin aparență , prin plăcerea provocată de
aceasta. La Euripide prima semnificația
rațională a fiecărui personaj , făcându-se
astfel imposibilă identificarea totală a spectatorului cu suferințele și
acțiunile eroilor. A aparut prologul înaintea expunerii , iar această
introducere era realizată de zeități sau de un personaj cu o oarecare
autoritate. Principiul său estetic se aproprie foarte mult de viziunea
socratică care identifica frumosul cu rațiunea și conștientul. Socrate a fost
singurul om care era capabil să spună că nu știe nimic. Ca un protest la poeții
și artiștii contemporani, ce trăiau in iluzia cunoașterii din punct de vedere
al instinctului. Moartea lui Socrate s–a
transformat într-un ideal atunci când acesta a acceptat-o cu deplină conștiință
și fără frică. Socrate nu a înțeles arta tragică din două puncte de vedere: în
primul rând o vedea ca o minciună , iar în al doilea rând considera că se
adresează celor fără cultură filosofică.
Tânărul poet tragic Platon pentru a putea fi elevul lui Socrate , a
trebuit să-și distrugă dramele. Moartea tragediei este generată de principiile
optimismului Socratic. „A fi virtuos
înseamnă a ști. Nu păcătuiești decât din neștiință. Omul virtuos este fericit”.[16] Socrate
a reprezentat tipul omului teoretic. Omul superior însă surprinde în mijlocul
existenței sale, cercul vicios al logicii și îmbrățișează o nouă formă de
cunoaștere mântuindu-se prin artă. Dispariția spiritului muzicii, ucide
tragedia. Voința se materializează prin muzică și naște lumea, iar mitul își
cere esența în muzică . Toate modelele noastre de educație se raportează la
idealul omului teoretic, propriu culturii alexandrine. Această cultură se baza
pe o clasă de sclavi pe care o neaga sub mirajul demnitații omului și al
muncii.
Nitzsche
critică educația și cultura epocii
contemporane , care intră în conflict cu arta autentică. Țelul suprem al tragediei antice și al artei pure
era alipirea celor două limbaje artistice, cel apolinic și cel dionisiac. Mitul
a dispărut odată cu tragedia . Atât muzica cât și mitul tragic s-au născut și
vor renaște din pântecele primordial al dionisiacului.
În
concluzie, tragedia antică
s-a fondat pe două concepte principale apolinicul şi dionisiacul. Starea
apolinică de vis a omului, era mântuirea prin aparenţă şi iluzie, în ceea ce
priveşte suferinţa lumii reale. Această stare identifică omul cu principiul
individuaţiei şi conştiinţa stării de acceptare a durerii. Prin dionisiac, omul
putea accede spre adevărul primordial prin
”uitarea
de sine”, prin
detaşarea de lumea reală, prin starea de beţie. Eu consider că adevărata
mântuire a omului se realizează prin unificarea celor două stări de creaţie în
opera de artă autentică. Omul se detaşează de suferinţă prin tot ceea ce este frumos şi accede spre adevărul
absolut şi cunoaşterea primordială. Principiul conştiinţei comune şi a
unicităţii tuturor lucrurilor este adevărata salvare a omului superior. În
opinia mea Nietzsche a criticat întreaga lume a artei contemporane care şi-a
pierdut esenţa
divină. Din cele relatate de Nietzsche, omul modern se îndepărtează de esenţa
spiritului originar identificându-se tot mai mult cu raţiunea şi
materialitatea. Opera de artă este privită în sens descriptiv şi considerată
superioară muzicii ce o precede. Iluzia cunoaşterii se adânceşte şi se pierde
în abisul ignoranţei şi a ”formei
fără fond”[17]. Datorită formei abstracte a limbajului lui Nietzsche
susţin cu tărie că acesta nu a fost niciodată pe deplin înţeles, culturile antisemite au interpretat, eronat în mod intenţionat
filosofia şi estetica lui Nietzsche folosind-o ca un mijloc de manipulare,
dezinformare şi îndoctrinare a societăţii. Manifestul lui Nitzsche îndeamnă
spre o reîntoarcere la origini, la valorile abstracte şi divine ale conştiinţei
umane. Chiar dacă idealul estetic al lui Nietzsche vizează cele mai înalte
culmi ale artei şi ale adevărului primordial datorită faptului că Nietzsche
reprezenta un fenomen antisocial, fiind învăluit de o tristă singurătate
caracteristic principiului individuaţiei, rămân la părerea că Nietzsche îşi
contestă propria condiţie. Trebuie să remarcăm faptul că bunele sale intenţii
surclasează limbajul şi formulările atât de violente şi pesimiste, Nietzsche
folosind o metodă extremă a adevărului şocant prin frică, suferinţă şi durere,
totul pentru a putea trezi conştiinţa reală a creaţiei autentice. Dacă nu ne
implicăm emoţional şi ne detaşăm de limbajul şi conceptele lui Nietzsche vom
reuşi să surprindem prima treaptă către libertate, dorinţa supremă de
reîntoarcere la origini. Protestul lui Nietzsche s-a lovit de percepţia
societăţii contemporane asupra iluziei realităţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu