“Eticul şi esteticul sunt acelaşi lucru”
Abstract
Prin lucrarea de faţă îmi propun să aduc în evidenţă importanţa înţelegerii conceptului propus de Wittgenstein şi anume ca eticul şi esteticul sunt unul şi acelaşi lucru. Prin exprimarea propriei păreri am încercat să îmi expun ideile ce uneori contravin spuselor lui Wittgenstein, iar alteori susţin cu desăvârşire conceptele implementate de el. Această lucrare constituie un bun prilej de autoexaminare şi de lămurire a problemelor morale şi existenţiale. În cele ce urmează am în vedere modul de interpretare a eticii lui Wittgenstein din perioada tinereţii cât şi din cea de maturitate. Întrebarea ce trebuie pusă încă de la început este: Dacă ceea ce înţelegem noi prin etic este şi estetic, atunci la rândul său, explicaţia cuvântului Estetic poate depăşi sau nu sfera de înţelegere a eticului?
Eticul şi Esteticul în percepţia publică a Limbajului.
Explicaţia înţelesului cuvântului estetic poate generă un conflict în înţelegerea sintagmei “Eticul şi esteticul sunt acelaşi lucru”. Explicaţia porneşte de la “ceea ce produce plăcere”.
Pe de o parte, avem percepţia publică asupra esteticului care produce plăcere prin înţelegere, prin etic[1] şi gândirea ritmică a diferitelor “forme de viaţă”.
Pe de altă parte, avem Trăirea Atitudinii Estetice care produce plăcere dincolo de sfera înţelegerii, generând efecte şi urmări în conştiinţă, sub forma de “non-sens” -uri.
Cum putem avea un înţeles a ceva ce nu este etic? Explicaţia înţelesului cuvântului etic depinde de formă de viaţă şi cultura celui care pune conceptul etic, într-un anumit context. De ce avem nevoie de limbaj? Pentru a putea comunica cu ceilalţi oameni? Pentru a ne putea pune în acord, chiar şi atunci când nu suntem de acord?
Eticul exprimă logica gândirii, ritmul constant al minţii umane generat de legile sale Fundamentale unanim acceptate. Forma de viaţă percepe şi înţelege[2] lume prin sfera propriului limbaj. Mai departe putem propune două întrebări majore: Care este explicaţia înţelesului cuvântului “plăcere”? Şi Frumosul este o chestiune de Gust, sau o chestiune de limbaj?
În gândirea naturală, omul tinde să considere de la sine înţeleasă explicaţia cuvântului “plăcere”. Ceea ce este Frumos place, sau ceea ce place este Frumos? Aceasta este cea mai întâlnită remarcă cu privire la acest concept.
În ceea ce priveşte a doua întrebare, Gustul personal, de fapt, este o chestiune de Limbaj public. Ceea ce produce un înţeles prin jocul de limbaj, place, iar ceea ce iese din gândirea logică, generând non-sens provoacă o senzaţie de disconfort, adică neplăcere.
Prin urmare, “ceea ce produce plăcere” trebuie să genereze un înţeles transmis prin limbajul[3] public. Pentru a putea fi înţeles, “jocul de limbaj” trece prin filtrul propriilor credinţe şi valori, generate de formă de viaţă a persoanei ce recepţionează mesajul transmis. Dacă aceste valori diferă de contextul jocului de limbaj, se va produce o crampă mentală de înţelegere a sensului. Sintagmă, “Totul este la vedere” surprinde doar acele înţelesuri unanim acceptate de toate formele de viaţă cum ar fi de exemplu: Ceea ce place este frumos, şi ceea ce este frumos, place. Dar, explicaţia înţelesului cuvântului “Culoare” sau “Roşu”, presupune o senzaţie de culoare, o senzaţie de roşu, cum o percepem, ca şi gust, miros, vizual, tactil, mental?. Dacă o anumită culoare este percepută diferit prin filtrul propriilor valori ale unei forme de viaţă sau alta, cum poate ea genera acelaşi înţeles în sfera de cunoaştere mentală a receptorului?. Poate doar asocia acea culoare cu ceva cunoscut, cu o valoare cunoscută, cât mai apropiată de propriul sistem de cunoaştere. Astfel o poate înţelege prin asociere, prin etic.
Ce se întâmplă cu artistul? El poate avea o atitudine estetică? Ce devine înţelesul eticii şi al esteticii?
Cum se contopesc cele două concepţii în viziunea artistului? Pentru artist esteticul este învăţat prin etic, frumosul este o chestiune în primul rând de tehnică. Ceea ce place, place pentru ca la baza acestei plăcerii stă un întreg rafinament asupra tehnicii. Când tehnică este deprinsă şi înţelesul plăcerii se face prin etic atunci esteticul depăşeşte limitele eticii şi devine altceva. Prin lucrările mele eu pot atrage privitorul, prin aceste două metode, prin ceva ce devine estetic şi anume culoare, formă, dinamism, armonie, însă şi prin aşa numitele “trucuri” ale tehnicii care produce o senzaţie de plăcere. Pentru artist esteticul se află şi acolo unde există urât, urâtul devine expresiv şi capătă contururi plastice ce devin la rândul lor frumoase. Pentru artist este greu de acceptat această asociere a conceptelor de etic şi estetic ce devin acelaşi lucru. Artistul deprinde tehnica el se exprimă[4] cu ajutorul eticii însă se joacă cu ea şi reuşeşte să-şi depăşească limitele. Arta abstractă de pildă, ea constituie o bază de simboluri de reacţii, de interpretări ulterioare, de multe ori ea încalcă şi depăşeşte eticul, ea se manifestă ca o stare explozivă a atitudinii, mişcării, neînţelesului, căutării etc. Artistul poate avea atitudine estetică doar în momentul creaţiei, el este surprins de contemplare, de neînţeles, de puterea de a crea, el obţine uneori lucruri geniale fără să le fi gândit. De pildă un lucru pe care l-am observat la mulţi artişti: ei întâi crează obiectul artistic şi apoi îi dau un nume, însă există şi artişti care pleacă de la nume sau de la tema, către obiectul artistic. Eticul şi esteticul sunt două concepte care se atrag şi se conduc, una pe cealaltă, iar în această confruntare uneori câştigă eticul alte ori esteticul, însă în cea mai mare parte ele sunt dependente una de cealaltă.
Substratul profund de înţelegere al eticii şi esteticii, depăşirea limitelor
Pentru o mai bună înţelegere a inexprimabilului, ce prin contopirea celor două concepte, produce impactul asupra gândirii ritmice, vom încerca să găsim explicaţii pentru etică şi esenţa trăirii estetice.
Voi presupune că eticul este mintea, gândirea ritmică, înţelegerea limbajului, iar esteticul este reprezentat de esenţa relevată de suflarea divină prin trăire. Voi produce un joc de limbaj în care mintea va purcede în a-şi conştientiza propria condiţie.
Putem corela actul de simţire şi rostire, cu actul de a avea o atitudine estetică? Se unesc ele cumva? Devine raportul dintre estetic şi etic acelaşi cu cel al rostirii şi al simţirii? Sentimentul de frumos, este el în concordanţă cu explicaţia înţelesului cuvântului frumos?
Depăşim noi cumva sfera cunoaşterii prin intermediul limbajului scris? Sau suntem subordonaţi înţelegerii şi lăsăm la voia întâmplării actele secundare ale trupului? (mişcarea mâinii, respiraţia, bătăile inimii, pulsarea sângelui, chiar şi mişcarea buzelor şi vibraţia corzilor vocale atunci când vorbim).
Nemijlocit, plecăm de la premiza că ceea ce este spus este şi gândit, în aceeaşi măsură cu înţelegerea. Nimic nu poate afecta ritmul muzicii interioare, care are o rezonanţă prin intermediul a ceea ce a fost “dat” şi al simţirii. Cuprinsul celor relatate în lume, sunt acele date ce pot face legătura dintre ceea ce este scris şi ceea ce este rostit. Pledoaria cu care scriu acum este nota substratului inexistent. Curajul cu care descopăr lumea duce către incertitudinile secrete fondate pe ritmul înţelegerii. Spaţiul în care limbajul îşi desfăşoară activitatea lăuntrică a spiritului, devine incontestabil lumii întregi. Conceptul existenţei în lume, produce efectul supoziţiei şi al deviaţiei de gen, între etic şi estetic, între minte şi trăire. Cunoaşterea tinde către noi oportunităţi în clarificarea binelui autentic (frumosul) şi dihotomia lucrurilor existente în Sine.
Capacitatea de a da frâu liber trăirilor, produce atitudinea estetică şi generează o ruptură în confortul ritmului mental, în contextul imponderabilităţii glasului divin. Mimica pierdută în incapacitatea percepţiei, duce la dezechilibrul inacceptabil al ponderii de rezonanţă al spiritului. Cuvântul, prin nuanţarea celor care îl pronunţa, duce către necunoscutul “Eu” al totalităţii spiritului. Marea majoritate a celor relatate în epistemologia cunoaşterii degenerate a cuvântului, produce mediul ce lasă gândirea să se întrerupă. Mintea produce un efect de criză ce manifestă întărirea cuvântului şi a celor spuse până acum. Nimic din ceea ce este spus şi scris nu duce o dovadă către existenţa spiritului autentic şi incontestabil. Convingerea şi reţinerea în acelaşi timp a faptelor care stau la baza acţiunilor viitoare şi conduc cu desăvârşire raţiunea, aduc aminte de cele întâmplate până acum. În spiritul ludic al maternităţii şi al pledoariei care face acest text să aibă rezonanţă, se produce un clişeu de nuanţe neînţelese. Ele sunt pur şi simplu expuse în cele ce urmează. Probabil incapacitatea de a le înţelege duce la disconfort mental şi produce o crampă mentală, ce lasă să se confunde ceea ce este real cu ceea ce este ireal. Imaterialitatea aduce în evidenţă spiritul lăuntric şi neliniştit al direcţiei ce conduce acest drum incert. Combaterea ce declanşează reacţii adverse puse în evidenţă de incapacitatea de a rosti cele întâmplate şi auzite. Ponderea dintre lumea de aici şi cea de dincolo duce la remarca simplă a posibilităţii de a fi.
Nimic-ul din ceea ce este spus, este lăsat gândirii ce duce către pierderea instinctuală a cuvântului. Partea importantă a ceea ce există prin cuvânt este cuprinsă de ceea ce este “de la sine înţeles”, divin. Conotaţia gândurilor spuse, cele rostite şi transpuse, transferă cele două lumi în spaţiul nefast al “căderii”, al nemijlocirii. Marea satisfacţie, deprinsă de puterea zicerii, denotă candoarea libertăţii iluzorii şi conducerea ei către un fapt împlinit. Privatul devine public şi combaterea celor spuse nu duce la nimic, ele survin în urma explicaţiei şi denotaţiei reversibile. Tânjesc spre înţelesul accesibil tuturor şi plec către necunoscut, în lumea ce face cuvântul să-şi piardă utilitatea.
Manifestarea timpului pierdut în adâncimea incertitudinii, duce la capacitatea de seducţie a plăcerii de cunoaştere. Nevoia de cunoaştere posedă o lume necunoscută spre a descoase minţi şi a lupta cu Sine. Problema îndelung dezbătută de rutele gândirii aristocrate, crează temelia, principiile umanităţii şi dobândirea unui înţeles demn de a fi luat în seamă. Miracolul unei lumi ce stă la baza incertitudinii fiinţei superioare, combate realitatea şi conduce spre înţelesul de mult aşteptat al traiului existent. Marea îngrijorare este produsă de incapacitatea de a citi ceea ce poate fi spus, însă neînţeles, ceea ce este “non-sens”.
În cuvânt, zace un cerc vicios, ce duce la imposibilitatea materializării acestuia. Deducem de aici trăirea, ce stă la baza cunoaşterii şi nemijlocitului necunoscut. Prin “forma de viaţă”, înţelegem ceea ce ni se pare mai firesc să înţelegem. Nu putem da o explicaţie etică la ceva ce nu poate avea un înţeles în sfera limbajului. Dacă lumea ar fi cunoscută aşa cum este ea de fapt, nu am mai duce grija zilei de mâine prin nevoile existenţiale ce ne fac să ştim şi să simţim că trăim. Combaterea unei lumi ce trebuie acceptată şi redată în autenticitatea ei, duce la distrugerea a tot ceea ce e mai frumos şi mai minunat în ea. Subscriu celor care acceptă un strop de nuanţare către Sinele autentic în spaţiul nedefinit al posibilităţii de exprimare neintenţionată. Mirajul lucrurilor nefondate, produce o crampă mentală şi lasă cititorul să-şi introducă propriile concepte existenţiale în explicaţia sa, depăşind sfera eticului, prin estetic.
Bibliografie
Cercetări filozofice – Ludwic Wittgenstein; Ed. Humanitas, Bucureşti – 2004;
Tractatus logico- philosoficus - Ludwic Wittgenstein; Ed. Humanitas, Bucureşti -1991;
[1] „…etica nu are de-a face cu pedepse si recompense in sens obisnuit. Deci problema privind consecintele unei fapte trebuie sa fie lipsita de importanta. Aceste consecinte trebuie cel putin sa nu fie evenimente.(…) Trebuie intr-adevar sa existe un fel de recompense etica si de pedeapsa etica, insa acestea trebuie sa constea in fapta insasi. (…) faptul ca recompense trebuie sa fie ceva placut , iar pedeapsa ceva neplacut.” Ludwic Wittgenstein- Tractatus logico- philosophicus; Ed. Humanitas; Bucuresti -1991
[2] “Exista mai multe cai de a ajunge la intelegere, iar clarificarea conceptuala (proprie filozofiei) poate si ea furniza intelegere, desi nu are character de explicatie (proprie stiintei sau cunoasterii commune)”; L. Wittgenstein- Cercetari Filozofice ; Ed.Humanitas – Bucuresti -2004;
[3] “Limbajul nu poate sa reprezinte ceea ce se oglindeste in el insusi. Noi nu putem exprima prin limbaj ceea ce se exprima in limbaj.” L. Wittgenstein – TLP- Ed.Humanitas; Bucuresti- 1991.
[4] „ Expresia “a exprima o idee pe care o ai in minte”sugereaza ca ceea ce incercam sa exprimam in cuvinte este deja exprimat, numai ca intr-un limbaj diferit; ca aceasta expresie se afla in fata ochilor mintii si ca ceea c facem este sa treducem din limbajul mintal in cel verbal.” L. Wittgenstein- Caietul albastru – Ed. Humanitas ; Bucuresti 1993;
